Viata Cristalelor

Mulţi dintre noi cumpărăm cristale, pietre semipreţioase sau diverse minerale, fie din motive estetice, fie terapeutice. Ele sunt transformatoare energetice, rezerve, generatoare, relee de energii subtile care pot fi folosite în tot atâtea modalităţi pe câte forme, culori şi compoziţii chimice există în lumea minerală. S-au spus atâtea lucruri despre felul în care trebuie tratate încât este greu să despărţim realitatea de simpla superstiţie, însă vom încerca să facem acest lucru pe cât posibil. Unii spun că cristalele trebuie să stea la lumină, curăţate periodic şi îngrijite, altfel suferă. Complet fals. În primul rând, mediul natural al cristalului este în scoarţa terestră, sub tone de pământ, pietriş şi nisip. Ele se simt minunat acolo, iar dacă le cumpărăm şi le ţinem la întuneric sau lăsăm să se aşeze pe ele praful, ele nu suferă. Oamenii au venit cu această idee pentru că într-adevăr, este mult mai folositor omului un cristal curat şi încărcat la lumină. Din nou, nu are absolut nici o legătura cu felul în care reacţionează cristalul, ci cu nevoia omului care îl deţine. Se mai spune că şi cristalele nefolosite sau nebăgate în seamă suferă. Din nou, fals. Cristalele au existat cu mult înaintea apariţiei primelor semne de viaţă organică, deci cu milioane de ani înaintea ivirii omului. Apoi, ele au stat în mediul lor mineral sute de mii de ani, faptul că nu le acordăm atenţie nu reprezintă pentru ele un factor prea mare de întristare. Bineînţeles, există o bucurie imensă când se pun în slujba serviciului divin, ajutând oamenii, purificându-le corpurile subtile şi tratându-le carenţele energetice, însă la o durată de 3 milioane de ani, să zicem, un an sau doi în care este uitat de om reprezintă mai puţin decât o secundă pentru un om. În istoria unor cristale pot exista perioade de zeci sau sute de ani de inactivitate, asta nu le afecteaza cu nimic capacităţile şi proprietăţile. Unele cristale sau conglomerate petrec zeci de ani în beciurile institutelor, muzeelor sau în colecţiile particulare ale unor oameni care nici nu le bănuiesc puterile, însă asta nu le afectează cu nimic funcţia, timpul cuvenit posesorului de drept al lor venind atunci când va fi nevoie. Omul este câteodată destul de îngust în judecăţile sale şi chiar având intenţii bune, tinde să se transfere în „pielea” cristalului, crezând că dacă omului nu-i place întunericul, nici cristalului nu-i place, dacă omului nu-i place nămolul şi pământul, nici cristalului nu-i va face bine, sau dacă omul tânjeste după atenţie, la fel face şi fiinţa cristalină. Dacă se pune în locul cristalului pentru a-l înţelege cât mai bine, omul trebuie să se gândească la sine ca la un cristal, şi nu la cristal ca la un om. Diferenţele sunt imense, iar din păcate ideile născute din astfel de păreri subiective devin lege pentru cei care încep să înveţe lucrul cu cristalele. Câteodată acest lucru este nociv, pentru că novicele cristaloterapeut poate face exces de zel în îngrijirea lor, răpindu-si din timpul altor activităţi în mod inutil. Iar regula folosirii cât mai dese poate aduce un sentiment de vinovăţie atunci când nu se lucrează cu ele un timp îndelungat. Dar nu în ultimul rând, credinţa terapeutului că acele cristale trebuie sa ajute cât mai multe afecţiuni şi trebuie să trateze boli în permanenţă poate ricoşa în mod negativ în mentalul său, aducând probleme. Dacă terapeutul nostru doreşte să se vindece, va ajunge să îşi provoace sieşi afectiuni pe care sa le trateze. Nu trebuie să gândim totul în termeni absoluţi, şi nici să judecăm din punct de vedere uman. Cel mai bine, fiţi umani cu oamenii şi cristalini cu cristalele, dar ambele cu multă înţepciune şi iubire.

Cristalele au si ele suflet, acest suflet poatra denumirea de elemental. In momentul in care ele sunt rupte din locul unde traiesc mor. Sunt rugaciuni si ritualuri prin care sufletul elementalului poate sa ramana in interiorul cristalului, daca il rugam. Un cristal fara suflet e ca un cadavru, el pierzandu-si calitatile. Nu ai cum sa tratezi cu cadavre.