povestioare si pilde

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toţi sătenii i-au spus “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion.”
“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine ştie?”
Toţi au râs de el. După 15 zile însş calul s-a întors. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, noroc, cine poate şti?” le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost dusâşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.”
Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate şti?”

Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă şansă şi vom putea fi mai fericiţi.

“Ţine minte că fericirea nu depinde de ce eşti sau de ce ai, ci doar de ceea ce gândeşti.” – Dale Carnegie

“Mulţumirea aduce fericire chiar şi săracului, nemulţumirea aduce sărăcie chiar şi bogatului” – Confucius

Paradoxuri ale postcomunismului de Catalin Sturza, jurnalist cultural:
> Tot ce putea fi mai bun inainte de 1989 era o paine alba, pufoasa si eventual, calda. Tot ceea ce putea fi mai rau era o
paine neagra, de secara/graham, de care lumea era satula pana peste cap.

Tot ceea ce poate fi mai rau, pentru sanatatea omului capitalist din anii 2000, e o franzela pufoasa... Aceasta se transforma intr-o adevarata bomba daca, Doamne pazeste!, mai e si calda. Tot ceea ce poate fi mai bun pentru romanul capitalist postrevolutionar e o paine neagra, de secara/graham, pentru care lumea se bate la magazin.

> In "iepoca odioasa", oamenii erau gata sa se calce in picioare pentru un litru de lapte cu grasime, de la tarani. Laptele de la ICIL era prelucrat si nu avea deloc grasime. Comunistii erau injurati pentru ca scoteau totul din el.

Mai cumpara cineva astazi lapte cu mai mult de 1,5% grasime? Nu, pentru ca face rau sanatatii. Romanii consuma cu cea mai mare placere laptele cel mai slab si cel mai putin gustos, atunci cand nu prefera chiar laptele de soia.

> Carnea cea mai buna (si rara) era cea de porc, pe care o obtineai pe sub mana, de la abator, sau de la o ruda cu casa si curte la tara . Lumea se batea pe sorici si pe jumari si era, in schimb, satula de carnea de pui si de pestele oceanic, din alimentara.

Mai nimeni nu se uita acum la carnea de porc. Puiul si pestele, insa, da! Acestea sunt alimente usoare cu care se traieste bine.

> Unul dintre motivele pentru care Ceausescu era injurat cel mai tare era faptul ca taia curentul oamenilor.

Acum, intraga Romanie stinge, benevol, lumina de Ziua Pamantului. Stam pe intuneric si ne simtim ecologisti. Mai mult, ni se recomanda sa facem, pe cat posibil, economie de energie electrica, sa tinem aprinse cat mai putine becuri, sa punem in functiune cat mai putine electrocasnice. Nimic nu ni se pare mai firesc.

> Regimul comunist era odios pentru ca ne limita anumite libertati. De pilda, ne interzicea sa corespondam cu rudele sau cu prietenii din strainatate.

Acum, cei care lucreaza in birourile corporatiilor nu mai pot coresponda cu nimeni. Yahoo messengerul si yahoo emailul sunt interzise, cel putin in timpul orelor de program. Iar programul nu tine, ca pe vremuri, doar opt ore in special daca exista o concurenta intre departamente, cine depaseste primul norma de afaceri. Multi angajati sustin ca aceste restrictii sunt firesti. E normal sa li se interzica sa intretina corespondente private, de ce sa piarda ei pretiosul timp al marelui binefacator corporatist? Iar daca managementul citeste corespondenta de serviciu a angajatilor, cu atat mai bine: conducatorii au dreptul sa ia masuri pentru a asigura bunastarea perpetua a firmei, pentru a depista elementele lenese si pentru a preintampina eventualele acte de sabotaj.

> Omul comunist manca, de voie, de nevoie, dietetic, insa tanjea dupa o mancare gustoasa. Omul capitalist are la discretie mancarea gustoasa si si-o interzice. De ce? Pentru ca tine la silueta si urmeaza indicatiile medicilor

> Din proprie vointa, romanul postrevolutionar isi baga acum pe nas painea neagra, lapte degresat si pui lesinati, isi opreste singur curentul, renunta benevol la propriile drepturi, isi lasa corespondenta la indemana sefilor si sustine sus si tare ca toate aceste lucruri sunt cat se poate de firesti. Ba mai mult, ca privatiunile ii fac si o mare placere!

trist dar adevarat .

O data un om a semanat cele mai bune seminte, dupa ce a pregatit pamântul arat, si toate astea el le-a facut in mod curat si constiincios. Insa o buna bucata din recolta s-a distrus din cauze inexplicabile.
Ramasitele nesemnificative, pe care a izbutit sa le culeaga, l-au ajutat sa supravietuiasca iarna. Dar daca nu erau facute rezerve mai devreme, familia lui ar fi putut sa moara.
Anul urmator el a ingrijit recolta noua cu straruinta si mai mare. Timpul a fost de partea lui si recolta a fost splendida. Dar cand mai ramasesera cateva saptamani pana la culegerea spicelor, cerul s-a umplut de nori, tuna si fulgera. Iar dupa aceea grindina de marime incredeibila s-a abatut asupra pamantului lui si a distrus toata recolta.
Si din nou, tot ceea ce a reusit sa culeaga agricultorul, i-a ajuns numai pentru a supravietui.
Dar el trebuia sa traiasca si sa ingrijeasca de cei dragi, trebuia sa salveze cel putin restul granelor si sa se pregateasca pentru anul viitor.
Si iata ca primavera urmatoare el iarasi a iesit la camp. A imprumutat boabe de semanat si in toamna urma sa obtina recolta mare, caci altfel familia lui ar fi putut sa piara. Pana la semanat ramasese o saptamana. El trebuia sa stranga toate fortele, sa-si ia ca ajutoare pe cei doi fii ai sai si sa inceapa cu administrarea viitorului pentru prezent.
Dimineata urmatoare el s-a ridicat din pat, si o durere brusca i-a sagetat corpul. A inteles ca s-a imbolnavit si ca nu va mai fi in stare sa-si ajute familia. Dar aceasta nu era tot, cei doi fii ai lui de asemenea s-au imbolnavit.
Omul s-a intins pe pat si a inceput sa priveasca tavanul. Destinul lui era ruinat si toate incercarile erau zadarnice. La inceput avea dificultati, acum au napadit nenorocirile. Acum ele erau nu numai pe dinafara ci si in el insusi. Si deodata constiinta omului a fost luminata de urmatoarea deductie: bolile si necazurile lui reprezinta si ele recolta.
Da, noi putem sa dirijam viitorul, schimband lumea inconjuratoare: alegand semintele cele mai bune, pregatind pamântul, selectand mai bine terenurile de pamant. Dar se dovedeste ca nu aceasta este cel mai important.
Se dovedeste ca mult mai important pentru viitor este conditia launtrica, si ca semintele cele mai semnificative se afla in suflet. Asa cum este sufletul nostru, si destinul va fi corespunzator. Daca vecinul are sufletul corupt, el va cadea in patima betiei si va risipi recolta. Si chiar daca isi da seama si, imitandu-i pe ceilalti, incepe sa semene si sa aiba grija de pamanturile lui, totusi recolta lui se va distruge.
Omul a zacut in pat o zi si o noapte. Dupa aceea alta zi si alta noapte. El nu se mai gandea la lucrurile materiale si la bucata de paine. Banuiala lui vaga, ca sufletul nostru e legat de destin, devenea treptat mai clara. Omul s-a uitat imprejurul lui si a observat ca incepuse sa perceapa altfel lumea inconjuratoare.
Si dintr-o data a vazut langa el Bibila, careia mai devreme nu ii acorda prea multa atentie.
Cu maini tremuratoare a luat-o, a deschis-o la intamplare si a citit: De veti umbla dupa legile Mele si de veti pazi si implini poruncile Mele, Va voi da ploaie la timp, pamântul si pomii isi vor da roadele lor. Treieratul vostru va ajunge pana la culesul viilor, culesul viilor va ajunge pana la semanat; veti manca painea voastra cu multumire si veti trai in pamântul vostru fara primejdie…(Levitic 26: 3-6)
Si din nou omul bolnav si slabit a avut o revelatie. El tot timpul l-a vorbit de rau si l-a judecat pe vecinul lui frivol. El tot timpul era nemultumit de sine si de destinul lui, socotind ca recolta nu e destul de mare. Era jignit de atitudinea gresita a oamenilor fata de el. In loc de a-si spune sincer opinia, ca sa evite greseala, el se supara si judeca.
Agricultorul a lasat Biblia si s-a lasat furat de ganduri. A simti ca incepuse o schimbare inauntru. Si din nou a deschis Bibila si a inceput sa citeasca la intamplare.
Si socat, cu lacrima in ochi, a citit: Sa nu furati, sa nu spuneti minciuna si sa nu insele nimeni pe aproapele sau….Sa nu nederptatesti pe aproape si sa nu-l jefuiesti. Plata simbriasului sa nu ramana la tine pana a doua zi. Sa nu graiesti de rau pe surd si inaintea orbului sa nu pui piedica…. Sa nu dusmanesti pe fratele tau in mintea ta, dar sa mustri pe aproapele tau, ca sa nu poti pacatul lui. Sa nu te razbuni cu mana ta si sa nu ai ura asupra fiilor poporului tau, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru…(Levitic 19:11, 13-14, 17-18).
Se dovedeste ca legile legaturii spirituale sunt tot atat de importante, ca si legatura dintre fenomenele fizice. Se dovedeste ca corpul fizic si corpul spiritual sunt starns legate intre ele. Latura fizica poate sa o influenteze pe cea spirituala si s-o formeze. Iar latura spirituala o influenteaza pe cea fizice si poate s-o conduca. Dar spiritul, precum s-a dovedit, joaca un rol crucial. Iar fizicul de fapt este numai o completare a spiritului si este unealta pentru dezvoltarea lui.
Agricultorul s-a uitat inca o data cu uimire in jur si a constat ca lumea devenise minunata. El a inteles ca isi iubreste sotia, desi mai devreme ii facea reprosuri tot timpul si ii cerea supunere. El si-a dat seama cat isi iubeste copii, pe care inainte nici nu-i bagase in seama. Deodata a priceput ca isi trateaza vecinul irational ca pe un copil prostut, care nu trebuie judecat, dar nici sprijinit mereu. In primul rand sufletul lui avea nevoie de ajutor, nu corpul. Deci asistenta cea mai utila era educarea omului. Iar ca sa ajutam sufletul, uneori trebuie sa rasfatam corpul, iar alteori sa-l supunem la privatiuni.
Si in ziua aceea omul a adormit fericit, cu toate ca nu avea viitor. El n-o sa aiba sansa sa semene boabele pentru recolta cea noua, putin probabil sa se insanatoseasca complet. Dar acum, bucata de paine nu mai era criteriul lui principal de fericire. Acum el a priceput cum gandurile sale zilnice inchinate bunastarii materiale i-au otravit sufletul. A inteles ca in ultimii cativa ani a fost necajit.
Sufletul lui nu mai canta, iar lumea isi pierduse limpezimea si profunzimea culorilor. El mereu avea convingerea ca surele umplute cu grau se afla la baza fericirii. Dar acum, bolnav si pe patul de moarte, a priceput ca si sufletul de asemenea a cules recolta, dar in schimb in ultimii ani aceasta recolta s-a constituit din ignoranta, jigniri sporite si zgarcenie.
Dar cand sufletul sufera, exista un mod usor si indiscutabil de a micsora aceste suferinte: omul se indreapta spre tot ceea ce tine de viata materiala, se convinge ca fericirea inseamna bani, bunuri materiale, placeri sexuale. Daca uitam de suflet, pagubele lui devin imperceptibile.
Si acum, bolnav si pe patul de moarte, agricultorul isi adusese aminte de vechiul proverb: “Pagubele cele mai cumplite sunt cele pe care nu le observam.” Acum el a inteles ca cea mai mare fericire vine o data cu fericirea sufletului. Si in ciuda condamnarii lui, el a adormit fericit. In acea noapte el a dormit linistit si calm, iar dimineata urmatoare a observat ca se simte mult mai rau. Toata ziua a respirat greu si durerea ii paraliza tot corpul. Dar in acest timp ceva se schimbase. Necazurile si pierderile, si chiar durerea fizica nu provocau tristete sau agitatie sau nemultumire fata de destin. Durerea l-a facut mai bun si mai indulgent. Durerea l-a facut sa uite de corp si a inspirit un avant catre suflet.
Si daca pentru salvarea si supravietuirea corpului e nevoie de paine, pentru salvarea sufletului e necesara dragostea. Si aceste boabe daruite de Creator intotdeauna sunt clare si mantuitoare. Cu cat mai mult suferea omul, cu atat mai mult iubirea lui fata de Dumnezeu crestea.
A suferit inca cateva zile, dar deja se simtea mai bine, nu numai din punct de vedere sufletesc, ci si din punct de vedere fizic. A vazut ca copii lui s-au facut bine, si a inteles ca atitudinea lui fata de lume il omora si pe el, si pe copii lui. Dupa o saptamani a iesit pe camp, si impreuna cu fiii a semanat boabele. S-au lasat brume, a plouat mult, si totusi recolta era imbelsugata, spicele erau minunate, seminte putrede nu erau.
In fiecare zi semanam in sufletul nostru semintele destinului.

Marturia unei lumanari.
M-ati aprins si va uitati ganditori la lumina mea.
Simtiti bucurie in suflet? In mod sigur eu ma bucur, pentru ca am un sens, numai cand ard. Nu sunt trista, chiar daca, arzand, am devenit mai mica. De fapt eu am doar doua posibilitati:
Prima, e sa raman intreaga. Asta ar insemna sa nu fiu aprinsa si atunci nu ma micsorez, dar nici nu-mi implinesc rostul.
A doua, ar fi sa raspandesc lumina si caldura si, prin asta, sa ma daruiesc chiar pe mine insami. Asta e mult mai frumos, decat sa raman rece si fara rost.
Si voi, oamenii, sunteti la fel. Cand traiti numai pentru voi, sunteti lumanarea neaprinsa, care nu si-a implinit rostul. Dar daca daruiti lumina si caldura, atunci aveti un sens. Pentru asta trebuie sa dati ceva: iubirea, adevarul, bucuria, increderea si dorurile pe care le purtati in inima. Sa nu va temeti ca deveniti mai mici. Asta e o iluzie. Inlauntrul vostru e mereu Lumina.
Ganditi-va, cu pace in suflet, ca sunteti ca o lumanare aprinsa. Eu sunt doar o simpla lumanare aprinsa. Singura, luminez mai putin. Dar cand suntem mai multe impreuna, lumina si caldura sunt mai puternice.
Si la voi oamenii e tot asa, “impreuna luminati mai mult”.

Pe cand eram copil,
tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din
cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn
lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna
intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar
ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana
uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era
nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo
Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta..
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit
intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina
iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit
un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni
in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in
hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul
telefonului si l-am dus la ureche. "Alo,Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si
clara mi-a ajuns la ureche: "Centrala.".
"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.
"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.
"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea.
I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel," -
spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice.
I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla
Philadelphia. .. M-a ajutat si la matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, "Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."
Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta.
"Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zonaPacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala"
ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra
casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul
modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a
urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine
si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi
continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o
jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la
telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am
spus:"Alo Centrala!"
Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de
bine. "Centrala."
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns,
"Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus.
"Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" .
Am intrebat de Sally.
"Santeti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten...Wayne. ..."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?" "Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.
A cui viata ai atins-o astazi?

Povestea ochilor
A fost odata o oarba care se ura pe ea insasi din cauza ca era oarba.
Ea ura pe toata lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor. El era
intotdeauna gata sa o ajute.
Intr-o zi ea i-a spus lui:
"Daca as putea sa vad lumea, eu m-as casatori cu tine."
Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi.. Cand bandajele au fost
luate jos, ea a putut sa vada totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a intrebat-o:
"Acuma ca tu poti vedea lumea, te casatoresti cu mine?"
Fata s-a uitat la el si a vazut ca el este orb. Numai vazand ochii
lui inchisi a socat-o. Ea nu se astepta la asta. Gandul ca trebuie sa
se uite la ochii lui inchisi toata viata ei a facut-o sa-l refuze.
Prietenul ei a plecat si a daua zi i-a scris o nota spunand:
"Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca inainte sa fie ai tai,
au fost ai mei!"
Asa este si cu mintea omeneasca care lucreaza aproape intodeauna cand
starea noastra se schimba. Numai cativa dintre noi ne reamintim cum
viata noastra a fost inainte, si cine a fost alaturi de noi in cele
mai dureroase situatii.
Viata este un cadou!
Astazi, inainte sa spui cuiva un cuvant rau, gandeste-te la cineva
care nu poate sa vorbeasca.
Inainte sa spui ca mancarea nu este gustoasa, gandeste-te la cineva
Care nu are ce sa manance.
Inainte sa judeci sotul sau sotia, gandeste-te la cineva care plange
la Dumnezeu pentru o companie..
Astazi, inainte sa te plangi despre viata, gandeste-te la cineva care
a plecat de tanar de pe acest pamant.
Inainte sa te plangi de copii, gandeste-te la cineva care ar dori sa
aiba copii.
Inainte sa te plangi de cineva ca nu ti-a curatat casa sau nu a
maturat-o, gandeste-te la oamenii care traiesc pe strada.
Inainte sa te plangi de distanta parcursa cu masina, gandeste-te la
cineva care merge pe jos aceeasi distanta.
Si cand tu esti obosit si te plangi de serviciu, gandeste-te la
someri, la cei care ar dori sa aibe un loc de munca.
Inainte sa arati cu degetul si sa condamni pe cineva, adu-ti aminte ca
nimeni dintre noi nu este fara pacat si noi toti trebuie sa raspundem
in fata Facatorului nostru.
Si cand ganduri depresive te doboara, pune un zambet pe fata si
multumeste-i lui Dumnezeu ca esti in viata!
Fii recunoscator daca ai primit acest mesaj, ai un prieten care s-a
gandit la tine!

--
Cu respect,
ing. Violeta Prava

DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALTII

Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati?
Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult.
Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt.
Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite?
Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav.
De ce?
Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura.
Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

OAMENII NU SUNT ALTCEVA DECAT CE STIM NOI SA GASIM IN EI

Un batrin sedea la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie si-l intreaba:
- Nu am mai fost niciodata pe aici! Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batranul intreba la randu-i:
- Dar cum erau locuitorii cetatii de unde ai venit?
- A, erau egoisti si rai! Ma bucur ca am putut pleca de acolo!
- Ei, asa sunt si locuitorii acestei cetati!
Putin dupa aceea, alt tanar se apropie de omul nostru, cu aceeasi intrebare:
- Abia am sosit in acest tinut! Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batrinul intreba la fel:
- Dar cum erau locuitorii cetatii de unde ai venit?
- O, erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti! Aveam multi prieteni de nadejde acolo si cu greu i-am parasit!
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Un negutator, care-si aducea pe acolo camilele la adapat, auzi aceste vorbe si, cand al doilea tanar se indeparta, ii reprosa batranului:
- Cum poti, om batrin, sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare, pe care ti-au adrest-o acesti doi oameni, abia veniti prin locurile astea?
- Pai, fiule, fiecare isi poarta lumea in inima lui! Acela care n-a gasit nimic bun, prin locurile pe unde a trecut, nu va gasi nici pe aici ceva bun! Pe de alta parte, cel care a avut in alt oras prieteni, va gasi si aici prieteni adevarati si in care sa se poate increde! Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei!

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul - repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni
mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

Acum mulţi ani, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume…….
Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.
Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit. Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:
- Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?.
Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului,i-a zis:
- Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.
În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii.
Primul pas …
Este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.
Al doilea pas…
Este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi,
când te trezeşti şi înainte să adormi, e bine să spui:
Sunt important,am valoare,sunt în stare,sunt inteligent,sunt iubitor,aştept mult de la mine,nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.
Al treilea pas …
Este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare
Al patrulea pas…
Este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este;
ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.
Al cincilea pas…
Este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit;
trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!
Al şaselea pas…
Este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin,aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.
Al şaptelea pas…
Este că nu e bine să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele Pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.
Şi ultimul pas…
Trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă;ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb;când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Fizica si iadul



Conform unor postari pe net, urmatoarea intrebare ar fi fost pusa la un examen de fizica la Universitatea Liverpool. Raspunsul dat de unul dintre studenti a fost atat de profund" incat profesorul l-a impartasit colegilor sai, iar astfel am ajuns si noi sa avem placerea de a-l cunoaste.



Intrebare suplimentara:

Este iadul exoterm (emite caldura) sau endoterm (absoarbe caldura)?

Pentru a-si demonstra opinia, cei mai multi studenti au folosit legea lui Boyle, care spune ca un gaz se raceste atunci cand se extinde si se incalzeste atunci cand este comprimat, sau ceva similar.

Insa unul dintre studenti a scris urmatoarele:

“ In primul rand, trebuie sa cunoastem cum se schimba masa iadului in timp.

Asadar, trebuie sa cunoastem rata cu care sufletele intra in iad comparativ cu rata celor care pleaca din iad.



Cred ca putem sa presupunem cu destul de multa siguranta ca, odata ce un suflet ajunge in iad, nu mai iese niciodata. Prin urmare, nici un suflet nu iese din iad.



In ceea ce priveste rata celor care intra, sa ne uitam la diferitele religii care exista astazi in lume.

Cele mai multe dintre aceste religii spun ca, daca nu esti un membru al lor, vei ajunge in iad.

Dat fiind ca existe mai mult de o singura asemenea religie si cum oamenii nu sunt membrii mai multor religii simultan, putem sa facem estimarea ca toate sufletele merg in iad.

Date fiind ratele nasterilor si deceselor, putem sa spunem ca numarul sufletelor din iad creste exponential.



Acum trebuie sa ne uitam la volumul iadului. Din cauza ca legea lui Boyle spune ca, pentru ca temperatura in iad sa ramana constanta , volumul iadului trebuie sa creasca proportional cu numarul sufletelor care intra,



Acest lucru arata ca sunt doua posibilitati:

(1) Daca iadul se extinde cu o rata mai mica decat cea cu care intra sufletele in el,

atunci temperatura si presiunea in iad vor creste atat de mult incat pana la urma se va declansa tot iadul pe pamant.



(2) Daca iadul se extinde cu o rata mai mare decat cea cu care intra sufletele in el, atunci temperatura si presiunea vor scadea pana cand o sa inghete iadul. Asadar, care din ele este?



Daca acceptam postulatul pe care mi l-a dat Sandra in primul an de facultate, "o sa inghete iadul inainte sa ma culc cu tine" si tinand cont de faptul ca m-am culcat cu ea azi-noapte, atunci ipoteza a doua trebuie sa fie cea corecta.

Prin urmare, sunt sigur ca iadul este endoterm si ca a inghetat deja.

Corolarul acestei teorii este ca, din moment ce iadul a inghetat, rezulta ca nu mai accepta nici un suflet si a disparut...ramanand numai Raiul, ceea ce, prin urmare dovedeste existenta unei fiinte divine - ceea ce explica de ce, noaptea trecuta, Sandra striga:

"Dumnezeule!".



Acest student e singurul care a luat 10.